Au trecut mai bine de 20 ani şi, cu toate astea, nu mi-am uitat cea mai bună prietenă din copilărie, o pisicuţă specială. Încă mai am pe birou poza mea cu cea mai bună prietenă. De altfel, e singura cu ea. Am botezat-o “Blană Pestriţă,” după numele unei prinţese din basmele Fraţilor Grimm, pe care le citeam cu drag.
Îmi închipuiam că pisica mea era o prinţesă vrăjită, deghizată. Aşa a început totul. Avea mai multe nume: Pistriaca, Pistriţuca, Pistra, Pistris. Prima întâlnire a fost într-o vară, pe când eram în clasele primare.
Locuiam într-o casă cu o curte comună. La un moment dat, şi-a făcut apariţia o pisicuţă cu blana pestriţă, alb – galben – negru. Mi s-a părut frumoasă şi deosebită. Am invitat-o în holul din casa scării. I-am oferit puţin lapte şi, treptat, vizitele ei au început să se prelungească.
Era foarte curioasă, inteligentă şi răsfăţată. Se cerea afară, aşezându-se în faţa uşii, privind lung clanţa care nu se mai deschidea. Nu a durat mult până a devenit locatar cu drepturi depline. Avea locul ei pe un fotoliu. Se băga sub pat şi pândea un şobolan de pluş, pe care îl vâna cu pricepere, de fiecare dată când îl mişcam.
Într-o dimineaţă, am remarcat cum degusta cu mare plăcere cacaua din cana mea. De mult mă urmărea şi poftea. Când am turnat restul băuturii în vasul ei, nu a mai fost tentată. Nu avea acces în bucătărie când se gătea. Dar tot a găsit modalitatea de a “spiona”: de pe scară, sărea pe un dulap, în faţa uşii cu geam.
Cum să n-o iubesc!? E drept, îşi mai ascuţea gheruţele de fotoliu… Am “înfiat-o” de când era un ghemotoc. Apoi, i-am crescut câteva generaţii de pui. Obişnuia să-şi viziteze mama, care locuia aproape, în casa unei vecine. Şi era foarte plimbăreaţă.
Îmi imaginam că avea locuri preferate în cartier, pe acoperişuri, că se întâlnea cu prietene să stea de vorba… Uneori lipsea cu zilele, dar revenea mereu. În vara lui ’95, ne-am mutat la bloc. Deşi mi-aş fi dorit să o iau, ştiu că nu ar fi fost fericită într-un apartament.
Îi plăcea libertatea. Nu am mai avut puterea s-o revăd. Azi, casele nici nu mai există. Dar Pistriaca va rămâne în sufletul meu mereu.
