În Londra nu poţi vedea totul cu ocazia unei singure vizite. Prima călătorie în Londra m-a emoţionat într-atât încât am uitat să vizitez obiective pe care de altfel le ştiam de mult timp. Aş fi dorit să vizitez muzeul figurilor de ceară, muzeu la care visam încă de când eram elevă şi studiam limba engleză.
Îmi reveneau în minte imaginile cu figurile de ceară din paginile lucioase ale unui album răsfoit la profesoară mea de engleză la meditaţii. Apoi amintirile despre cercetările mele pe internet pentru un proiect pe tema acestui muzeu aleasă de mine în liceu. Nu am reuşit însă să văd muzeul nici până azi din cauza duratei mari de stat la coadă şi a putinului timp cât am stat acolo de fiecare dată.
Pentru mine şi simpla plimbare pe străzile acestui oraş despre care am citit atâtea, pe străzile căruia m-am plimbat în imaginaţia mea citind romanele Virginiei Woolf şi ale lui Graham Swift era o mare bucurie. A trebuit neapărat să văd Parcul lui Peter Pan ale cărui poveşti mă fascinaseră în copilărie. Am mers şi cu un autobuz supraetajat în turul oraşului să văd toate monumente faimoase ale Londrei.
M-a zăpăcit atmosfera oraşului al cărei limba o învăţasem de mică, în joacă, la grădiniţă. Totul era frumos, ca într- un vis devenit realitate. Încât am uitat de Muzeul Freud despre care citisem atâtea în lecturile mele despre psihaliza pe internet şi a cărui casă o văzusem în atâtea filme şi fotografii. Nu era un muzeu obişnuit ci o casă adevărată în care te-ai fi aşteptat oricând să-l vezi intrând pe părintele psihanalizei şi să te invite pe divan ori să îl vezi lucrând la biroul sau, printre cărţi şi colecţia să de antichităţi.
La următoarea călătorie mi-am dat seama că tocmai casă Virginiei Woolf nu o văzusem. Şi fusese atât de aproape de zona în care hoinărisem cu ocazia primei călătorii! Îmi imaginăm ce frumoasă trebuie să fi fost Londra în perioada în care trăise scriitoarea… Am mers şi eu pe urmele personajelor ei dar şi ale lui Swift.
Din romanele lui Swift mi-am dorit să văd şi eu suburbiile. Şi mi s-au părut la fel de pline de farmec precum fuseseră ilustrate în romanele lui. Căsuţele din cărămidă roşie mi le amintesc cu drag, odată cu grădinile lor şi copacii pe sub umbră cărora m-am plimbat în acele zile însorite de toamnă.
În Londra totul e viu în orice anotimp. Chiar şi în atmosfera întunecată atât de frecvenţa aici culorile rămân intense dacă ne uităm la case, străzi, la tot din jur, la autobuzele roşii. Vremea nu e aşa mohorâtă datorită culorilor neprafuite ale oraşului. Arată exact că în cărţile poştale. E adevărat că englezii tipici aproape că nu mai sunt, însă farmecul Londrei nu a dispărut.
Îmi doresc să revin aici… Mă leagă multe de acest oraş. Inclusiv amintirea primăverii pe care sm trăit-o anul trecut la sfârşitul lui februarie când la mine în Bucureşti era încă zăpadă. A fost ca o călătorie în timp. Apoi avioanele pe care le vedeam mari, clare, apărând aproape la fiecare minut unul după altul pe când eu le priveam din campusul că un parc al Universităţii Roehampton. Cred că aş mai avea multe de văzut în Londra. Aici fiecare călătorie e o experienţă unică.
