Pădurea aceea întinsă îl înconjura ca braţele unei femei malefice,care îi doreşte trupul. Trupurile copacilor îl tulburau atât de tare,incât simţea că cerul,dintr-un moment în altul, va cădea deasupra lui şi îi va viola fragilitatea.
Fragilitatea frunzelor devenea uşor nulă, molaticele degete ale pomilor aveau o mişcare haotică în vântul acelei seri de toamnă şi îi zgâriau retina, îi îngreunau respiraţia.
Respiraţia de fapt nu mai era, doar inhala durerea frângerii frunzelor,inhala suferinţa emanată de sfârşitul adus de vânt, inhala ultimele expiraţii ale unor frumuseţi pălite şi ucise din faşă.Faşa pădurii fusese aruncată în aer,fusese arsă de durerile vieţilor spulberate de întuneric, vântul turbat ataca necontenit copii planetei :copacii,frunzele,iarba, munţii,apele,omul,animalele.
Animalele scoteau sunete de groază si alergau haotic în jurul lui,de parcă îl vânau.Vânătoarea nu era scopul nimănui în asemenea momente…nu rămăsese decât el,singurul om în viaţă. Viaţa nu mai avea mult de discutat cu planeta Pământ.Pământul îşi incheiase aproape toate socotelile cu Dumnezeu, incă de acum 2 zile de când a tras liniile.
Dar nu toate liniile ,ultimele cuvinte erau aruncate astăzi asupra ultimilor supravieţuitori. Supravieţuirea era,de fapt, scopul principal al acestei ultime zvâgniri a vieţii pe Pământ,dar cum să supravieţuieşti când natura iţi este duşman? Duşmani îi păreau lui copacii care se rupeau din rădăcini şi îl făceau să fie bicismic,prost şi aproape mort.
Moarte devenise iarba,frunzele,animalele toate.Toate văile şi toţi munţii se stingeau ca lava unui vulcan stinsă de apele unei ploi reci de toamnă, un vuiet inimaginabil şi munţii disparuse ,toţi.Toate apele se învolburau şi urcau în ceruri o parte,iar partea cealaltă,apele ucigătoare au fost supte de setea pământului. Pământul crăpa de la un capăt la altul, forme şi forme luau infăţişări hidoase,tot ce fusese rău şi urât era inghiţit de adâncuri.
Adâncurile nu voiau frumosul ,iar acesta urca înntr-un dans galant înspre cer. Cerul se albea acum, peste 2 secunde se înnegrea, iar peste altele 5 se înroşea.Inrosit era el,cel care ramasese pe o ultimă, hilară bucată de sol,când privea cu ochii împăiejeniţi cum natura parcă prinsese viaţă.Viaţa nu mai era in juru-i ,doar el se rostogolea nedomolit prin gândurile disperării.Disperata ultima zi nu i se dusese,el rămăsese singurul mohican,singura gură care mai inspira aer pe pământului.Pământul care nu mai era,cerul nu mai era,apele,animalele,iarba,copacii,munţii…nimic nu mai era.
Era Pământului se sfarşise. Sfârşit insă el nu era nici după acest potop. Potot îi era în suflet şi prăpăd în minte, nu mai avea nimic deasupra,nimic dedesubtul lui,nimic nicăieri.Nicăieri era destinaţia pe care trebuia să o urmeze după clipele acestea de coşmar,un coşmar scurt şi cuprinzător,al dracului de cuprinzător ,şi inghiţitor şi nimicitor .Nimicitor pentru tot ce existase până acum 3 minute pe pământ,dar nu şi pentru el,care scăpase din faţa sfărşitului,din cine ştie ce motiv. Motivul în plus datorită caruia durerea îi era şi mai măcinătoare, era că familia i s-a năruit ziua anterioară,sub paşii greoi ai munţilor care se apăsase peste trupurilor tuturor celor care locuiau la el in sat.
Satul fusese părăsit atunci de el, şi fuga îi devenise soră de viaţă şi de moarte.Moartea credea că îi va fi destinată după ce vedea cum absolut tot pierea,dar crunta vijelie de întrebari îi inboldea creierul,cum de el scapase cu viata, indiferent de locul in care s-a aflat?Se afla un raspuns sigur în orice, dar nu îl cunscuse el,oricât de mult incercase.Incercarea de a mişca bucata de pamant a fost zadarnică.Zadarnică priveliştea ce îl înconjura:oriunde privea ,un hău infinit îi ataca ochii mici cât o sămânţă de susan şi negri ca abanosul; hău şi atât.
Atât a avut de făcut vreme de câteva ore…să stea acolo şi să privească.Privirea insa se inceţoşa si adoarme brusc,căzând lemn pe bucata de pămănt umedă şi rece. Rece îi era respiraţia când se trezi şi zări în jurul lui numai gheaţă şi foc.Focul îi cuprinse inima într-o fracţiune de secundă şi respiraţia devenea din ce în ce mai greoaie.Greoi era de inţeles cum de se putea să fie,laolaltă şi foc şi gheaţă.
Fiecare ingheţa şi încălzea în acelaşi timp aerul gol în care adormise şi se trezise el. Iar el privea şi tăcea.Tăcut a rămas toată viaţa după ce s-a trezit din acel coşmar pe care îl avusese în acea seară.Şi zi de zi îşi amintea cuvintele rostite de vocea aceea:
” Potop poate deveni viaţa ta,doar tu ,prin ceea ce faci îl poţi controla,focul este pasiunea carnală nestinsă de gheţă,dar topită de sfărşitul vieţii. Viaţa este mai scurtă decât crezi,nu lăsa potopul omenesc să facă din zilele tale un coşmar,un sfârşit!Fii tu cel care rămâne pe pământ şi nu în aerul respirat de lume,fii altfel,si fii supravieţuitor!
