Îmi place să citesc cărţi. Îmi plac poveştile, legendele, cărţile de călătorii, de aventuri. Uneori încerc să-mi închipui cum ar fi să mă aflu într-o bibliotecă imensă, cu multe cărţi, fiecare plină de personaje şi de întâmplări interesante şi deodată cărţile să se deschidă şi încăperea să se umple de personaje.
Oare el ear arată cum mi le închipui eu? Ce ar face ele, şi ce ar discuta dacă s-ar întâlni? Cum ar fi să se întâlnească Huck Finn cu Peter Pan, cu Wendy şi zâna Tilincuţa, cu motanul Arpagic, cu cei trei muşchetari?
Mi-ar plăcea să vorbesc cu ele, s-o văd pe Alice şi pe iepurele grăbit şi să călătoresc cu ei prin castelul de cărţi al Reginei de Cupă. Mi-ar plăcea s-o întâlnesc pe Lizuca, şi Patrocle, şi să cunosc zânele şi spiriduşii, plimbându-mă prin dumbravă, să le vorbesc bunicilor Lizucăi.
Aş vrea să pot fi în “Jurassic Park” sis a văd dinozaurii, să le vorbesc sis a ştie că nu mă tem de ei. Aş vrea s-o întâlnesc pe Albă-că-Zăpadă, pe cei şapte pitici şi să le vorbesc despre regina rea şi să-i previn despre vrăjile ei, dar mă tem că dacă aş intervene, povestea s-ar schimba şi şi-ar pierde din farmec.
Poate totuşi fiecare carte trebuie să închidă în ea personajele şi întâmplările aşa cum sunt ele pentru ca fiecare copil să le cunoască aşa cum au fost ele scrise. Fiecare copil trebuie să le descopere şi să le trăiască.
Lumea cărţilor este minunată aşa cum este şi trebuie să rămână aşa. Aşa gândeam în gimnaziu.
