”Matilda”, un copil cum nu mai întâlnești azi

“Tot ce a citit i-a dat o nouă perspectivă asupra vieții pe care ei n-o vor avea niciodată. De-ar citi puțin Dickens sau Kipling, ar descoperi curând că viața înseamnă mai mult decât să stai la bârfe și să te uiți la televizor.”(Matilda, Roald Dahl)

Născut în Cardiff, Ţara Galilor, din părinţi de origine norvegiană, Roald Dahl a fost pilot în Royal Air Force în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ataşat militar britanic la Washington D.C. şi scenarist de film şi televiziune. Dar lumea îl cunoaşte cel mai bine ca scriitor, autor de nuvele şi povestiri, poate unul dintre cei mai de succes autori pentru copii.

După moartea lui, influentul ziar The Times l-a numit unul dintre cei mai citiți scriitori pe plan internațional, cu o importantă influență asupra scriitorilor generației noastre, cel care ”a știut să facă să vibreze acea linie fină dintre comic și grotesc, făcându-le să se întrepătrundă”. De reținut este că Roald Dahl a început să publice ca să poată să le ofere copiilor săi cele necesare.

Plăcerea de a scrie cărți pentru copii s-a văzut încă de când spunea povești inventate pe loc pentru a-i adormi pe micuții săi. Pentru Lucy Dahl, cea mai mică dintre ei, a fost întotdeauna o plăcere să-l asculte și recunoaște asta.

Am citit ”Matilda” pe la 7-8 ani și mi-am închipuit mi-am închipuit că a fost ușor pentru Roald Dahl să o scrie. Ei, nu e chiar așa. Scopul cărții este acela de a ține în viață lectura. M-am bucurat să aflu că și alții ar alege o carte în locul unei emisiuni TV. Din experiența personală cu Matilda, nu îmi amintesc decât că, de când am citit-o, am început să dau mai multă importanță lecturii.

Povestea începe cu o fetiță pe care mi-o pot închipui cum vreau. Poate să fie slăbuță, cu ochi mari, negri, cu păr drept, șaten. Poate să fie tipul ăla de copil care își planifică atent viitorul, inspirându-se din cărți. Dar sigur nu poate fi o fată căreia nu-i pasă de cei din jurul ei, care nu se gândește decât la ea, cum au tendința mulți dintre cei de aceeași vârsta. Totuși, imaginea care o definește pe Matilda este aceea a unei fetițe de patru ani care soarbe orice informație și se bucură ori de câte ori poate să stea singură, doar cu volumele ei pe care le devorează în timp record.

Dacă încerci să intri în lumea lui Roald Dahl, vei găsi un univers pe care nu ți l-ai închipuit, cu părinți care își laudă odraslele fără niciun merit și condamnă o biată fată pasionată de cărți încă de la 3 ani. E o lume atipică în care normalitatea s-a strecurat pe ușa din dos lăsând oamenii pradă minciunii. Este despre cât de mult poate însemna un subiect bun în viața unui om și cum poate să o rotească la 180 de grade. Mi se pare că a descoperi dragostea de lectură citind un ziar, așa cum Matilda a făcut-o, este un lucru cel puțin interesant în ziua de azi. Cert e că ea iubește cărțile și ar da orice să le aibă.

În ”Matilda”, cărțile sunt porți de ieșire dintr-o lume care impune limite. Când citești, o lume nouă ți se deschide în față, o lume unde totul este posibil. De asemenea, prietenia dintre Matilda și doamna Phelps, cea care lucrează la biblioteca unde fetița se retrage în fiecare după-amiază când mama ei joacă bingo, tatăl e la muncă, iar fratele, la școală, este un alt rezultat al lecturii. Se remarcă admirația bibliotecarei față de pasiunea Matildei, fiind, la rândul ei, atrasă de meseria doamnei Phelps. Matildei i se pare minunat să poți să stai cât e ziua de lungă în bibliotecă, înconjurat de atâtea rafturi pline de cărți. Și chiar este…

Problemele unei fetițe geniale, îndrăgostită de cărți, ai cărei părinți nu îi alimentează pasiunea pentru lectură. Ce poate fi mai trist? A, da. Se poate și mai rău. Ca acei părinți să îi interzică fiicei lor supradotate să citească, să îi impună să se uite la televizor. ”Da’ televizoru’ ce Dumnezeu are? Avem un televizor bun cu diagonala mare și tu vii să-mi ceri o carte? Da’ știu că te răsfeți, fetițo, nu glumă!”

Se pare că părinții Matildei nu vor cu niciun chip să le dea cărților o șansă , fiind învățați cu ideea că cititul este doar o activitate plictisitoare care nu-ți aduce niciun folos. ”- Nu suntem de acord cu cititul cărților. Nu poți să câștigi o pâine ca lumea dacă stai pe fund și citești. Noi nu ținem cărți în casă, zise domnul Wormwood”. Cărțile o ajută pe Matilda să-și dezvolte puterea telekinetică. Nu promit că, dacă citim, vom putea să mutăm lucrurile fără a le atinge, dar merită încercat.

Ca tacâmul să fie complet, Matilda are un frate, copie miniaturală a tatălui său. Și, fiindcă părinții sunt așa cum sunt, fetița începe să le joace farse. Un papagal și o seară petrecută cu ”iubitoarea” ei familie sunt de ajuns ca să arate că lectura îți dă multe idei. Vopseaua de păr a mamei stă mereu chiar lângă uleiul de violete cu care tatăl își dă zilnic. Ce-ar fi să inverseze conținutul celor două sticle pentru a se răzbuna pe cel care pur și simplu o terorizează pentru că citește? ”Pălăria cu superglue” e o altă festă jucată de Matilda. Cum s-ar simți oricine dacă ar avea pălăria preferată lipită cu superglue de cap? Și asta mai ales dacă podoaba capilară reprezintă o mândrie. Pentru tatăl Matildei este o adevărată tortură să își vadă părul căzându-i ca secerat.

Și, cum fără happy end nu se poate, totul se termină cu bine, pentru că Matilda se mută cu domnișoara Honey, învățătoarea ei, lăsându-și părinții și fratele să trăiască așa cum îi taie pe ei capul. Imaginea despărțirii Matildei de familia ei arată un Roald Dahl atipic, pentru că el își iubea foarte mult copiii. Fratele pare să fie singurul care-și dă seama că viața va fi cu totul altfel (într-un sens negativ) fără Matilda. De asemenea, doar el arată, în final, că a ținut mereu la fetița pasionată de cărți, deoarece este singurul care îi face cu mâna.

Mă gândesc la câteva puncte forte ale acestei cărți. Adresarea nu este greoaie, lucru care m-a atras și, sigur, o va face și cu alții. ”Matilda” este perfectă pentru cei cărora se adresează. ”A ști este cea mai puternică armă”. Sunt total de acord cu asta și sigur Matilda gândește la fel. Pe același subiect este și ”Hoțul de cărți” a lui Markus Zusak ce surclasează cu mult unele opere actuale. Dar, dacă ne referim la cartea lui Zusak, deja vorbim despre o altă categorie de vârstă. În 1996 apare și filmul, având-o în rolul Matildei pe Mara Wilson și fiind regizat de Danny DeVito. Singura explicație pe care o găsesc pentru film este că cei care se uită la televizor trebuie îndemnați să redescopere magia lecturii.

Să mi-o închipui pe Matilda zilelor noastre este o mare provocare. Dar nu mă pot abține. O tânără înaltă, cu păr șaten și ochi mari. Zâmbetul ei subțire pare să ascundă taina cărții pe care o are în mână. N-ar înlocui-o nicicând cu o tabletă, în ciuda faptului că asta i-ar face viața mai ușoară. Deja mi se pare că o văd traversând strada către clădirea Bibliotecii Județene…

We will be happy to hear your thoughts

Dati un raspuns

Fashion & Trends