Primăvara venise de ceva vreme în acel an. Se simţea în aer, dar se şi vedea pretutindeni pe străzi, dar mai ales prin parcuri. Verdele proaspăt al ierbii inundase pajiştile, iar pomii erau înfloriţi.
În acea dimineaţă era răcoare, căci plouase mult cu o zi înainte. Vântul sufla destul de rece. Nimic deosebit pentru o primăvară despre care se spune că, mai ales la începutul instalării ei, este capricioasă.
Vremea fiind neprietenoasă, am intrat în casă şi m-am instalat în faţa ferestrei. Corcoduşul era tot o floare: alb-strălucitor în lumina soarelui firav de primăvară. Nu ştiu cât am stat aşa, bucurându-mă de frumuseţea florilor.
Încet, încet, cerul s-a întunecat şi a început să plouă. Am luat o carte şi am răsfoit-o. Când am privit din nou pe fereastră ploua în continuare, dar ceva era ciudat. La început am crezut că vântul spulberă florile copăcelului, dar nu era aşa.
Am privit mai cu atenţie şi am observat, printre picăturile foarte mici fulgi de zăpadă, la început foarte mici, care cu timpul s-au mărit, iar ploaia s-a stransformat într-o ninsoare adevărată.
În plină primăvară, fulgii de zăpadă cădeau din cer necontenit, ca dintr-o moară uriaşă, cădeau peste case, peste străzi, şi peste florile albe ale pomilor. Era ca un basm.
A nins timp îndelungat, iar eu am stat la fereastră şi am privit acea mare de flori vii şi flori de zăpadă. După un timp, fulgii s-au rărit şi ninsoarea a încetat.
Soarele a ieşit din nori şi în scurt timp a şters urmele iernii făcând să triumfe albul florilor şi primăvara.
