Parcul Herăstrău face parte din salba de lacuri naturale a Bucureştilor. Mă plimb adesea pe aleile lui. Este o după-amiază plăcută, rece, dar însorită.
Ca de obicei întru în parc pe aleea străjuită de stejarii uriaşi ale căror coroane se împletesc deasupra, formând parcă un arc de boltă. Frunzele sunt puţine şi uscate pe ramuri. Aleea este aşternută cu un covor gros şi arămiu de frunze căzute.
Frigul şi vântul le-a desprins de pe ramuri şi le-a aşezat pretutindeni de parcă pământul ar trebui protejat de gerul iernii. Câţiva trandafiri mai au flori roşii neatinse încă de frig şi care te duc cu gândul la zilele însorite ale verii.
Băncile, că şi aleile, sunt aproape pustii. Puţini sunt cei care mai caută liniştea parcului. La locurile de joacă doar doi sau trei copii fac să se balanseze leagănele. Strigătele lor de bucurie arată că pentru copii toate anotimpurile sunt frumoase şi prielnice pentru joacă.
Mă îndrept spre lac şi privesc oglinda lui liniştită în care se privesc copacii goi. O pâclă uşoară pluteşte ca o dantelă veche. Nici un vapor şi nici o barcă nu tulbură nemişcarea apei. Doar câţiva pescăruşi şi corbi sfâşie văzduhul cu strigătele lor.
Începe să se însereze uşor deşi e încă devreme. Un fior mă străbate uşor. Mă îndrept spre ieşire. Merg spre casă, spre căldură.
Mă încearcă o uşoară tristeţe, probabil cauzată de “moartea” aparentă a naturii. În curând totul va fi aşternut cu o hlamidă albă strălucitoare. Au dreptate copiii: natura este frumoasă în orice anotimp.
Voi ce amintiri aveţi legate de schimbarea anotimpurilor şi de Parcul Herăstrău?
