„Întâi dăm drumul celei mai frumoase imagini despre noi înşine, produsul strălucitor şi finisat, dres cu mistificare, înşelăciune şi umor. Pe urmă se cer mai multe detalii şi zugrăvim un al doilea portret, si un al treilea-nu după multa vreme,trăsăturile cele mai frumoase se şterg- şi secretul e în cele din urmă demascat; planurile tablourilor s-au suprapus şi ne-au trădat şi cu toate ca adaugam mereu noi tuşe,nu mai putem vinde portretul.”- „Cei frumoşi şi blestemaţi” de Francis Scott Fitzerald.
Aş putea să mă opresc aici din ceea ce voiam să expun, pentru că acest fragment spune totul despre oameni. Nu există excepţii, oricât am căuta de adânc. De ce aleg oamenii să trăiască în viaţa lor, viaţa altcuiva. O viaţă aparentă, cu trăiri aparente, gesturi şi vorbe aparente şi feţe fericite, mai bine spus, măşti.
Trebuie să ne integrăm, să avem prieteni şi să ne facem plăcuţi, acceptaţi de majoritate. Asta cer cei din jurul nostru şi noi asta oferim. Nu ieşim deloc din peisajul cu tuşe false şi uleiuri scurse pe o pânză voalantă. Nu avem tăria să ştergem din minte ideea de: eu sunt cum vrei tu să fiu, mă placi, nu-i aşa?
Să vedem: cum vorbim?
Vorbim cum o fac şi ceilalţi, poate unii mai mascat,alţii în mod evident. Politicos de-aş fi sau elevat ar însemna că sunt ciudat. Să deschid o discuţie despre literatură sau psihologie, ştiinţă sau economie, chimie sau biologie, ar fi ca şi când aş vrea să mă arunc în Marele Canion şi să supravieţuiesc şi mai apoi să îmi povestesc şi experienţa.
De ce să nu vorbim, în schimb, despre principala noastră preocupare: facebook? Ne place ca suntem văzuţi, cunoscuţi atât de uşor. Ne place că primim like-uri multe, share şi comment foarte rapid. Ne place că avem sute poate chiar mii de prieteni. Însă, poate ar fi sănătos pentru noi să ne întrebăm: cine este în spatele pozelor, în spatele comentariilor sau a like-urilor? Un el/ea real(ă), sau un virtual prieten/pretendent care împrăştie cu uşurinţă aceleaşi admiraţii tuturor? Un el/ea fericită,cum arată pozele multe de pe profil, sau un el/ea cu gânduri, sentimente şi activităţi proprii, ţinute în secret?
Nu ne-am gândit niciodată că majoritatea creează obiceiul? Că unii sunt forţaţi să facă ce fac toţi doar pentru a intra în rând cu lumea. Bun, dar mai grav este pentru cei care fac asta din plăcere. Aşadar, să ne expunem ce mâncăm, ce simţim, ce gândim, unde calătotim, sa spunem ca avem o relaţie complicată şi să postam mii de poze când suntem fericiţi, dar să uităm să relaţionăm faţă în faţă. Sa uităm ce înseamnă a fi „eu”?
Cum ne îmbrăcăm?
Frumos, cum se îmbracă prietena mea ce ami buna, sau vecina de la etajul 6,pentru ca pare să aiba stil. Eu nu ştiu sa îmi creez propriul stil nu am curaj să asortez culori şi ţoale, pentru că vor râde ceilalţi. De ce? Poate ca nu voi mai fi la modă?
Ce gesturi avem?
Cele care se cer în societate. Nu ne ridicăm sa oferim un loc persoanelor mai în vârstă,pentru că nu face la fel şi colegul de scaun. Suntem obosiţi,toata noaptea am petrecut în club.
Cum gândim?
Gândim prost, pentru ca nu o face fiecare pentru el. Gândim greşit pentru că nu gândim,de fapt. Idei impuse şi preconcepute, idei generale, xeroxate circulă în lume de la o pasăre la alta şi ni le atribuim ca şi când ar fi cele mai bune. Seara, în pat, gândim la ceea ce am făcut întreaga zi, dar nu exteriorizăm nimănui sentimentele de greşeală sau ruşine.
Dar în final, cum şi cine suntem noi, de fapt? Cum suntem? Un tot. Cine suntem?
Împreună, oameni ordonaţi de principiile comune,sau mai bine spus, concepute pentru a fi comune, impuse. Separat, suntem frumoşi, respectuoşi, educaţi şi deschişi, sensibili şi miloşi, iubitori şi sinceri.
Tablourile sunt frumoase şi preţioase, adună în ele talent şi pasiune, muncă şi atenţie. Dar ele trebuie sa rămână doar la nivelul de opere de artă. Să nu ne transformăm viaţa într-un tablou frumos şi fericit, sa nu trăim o fericire aparentă, sa nu croim un drum în care suntem înconjuraţi de oameni, dar, pe care, la sfârşit, sa se dovedească, că l-am parcurs singuri!
