Secolul XX reprezintǎ pentru fizicǎ epoca marilor înfǎptuiri tehnico-ştiinţifice, la nivele din ce în ce mai ridicate. Între fizicienii care au strǎlucit în aceastǎ epocǎ, cucerind o faimǎ fǎrǎ precedent, se aflǎ şi Albert Einstein, celebrul autor al teoriei relativitǎţii.
S-a nǎscut la 14 martie 1870, în orǎşelul Ulm din Bavaria. A urmat liceul din München, dupǎ care s-a prezentat la examenul de admitere la Şcoala Politehnicǎ din Zürich, celebrǎ în toatǎ lumea prin profesorii ei, mulţi savanţi de renume mondial. Einstein a trecut cu succes examenul de matematicǎ, dar a fost respins din cauza rǎspunsurilor insuficiente la botanicǎ, zoologie şi limbi strǎine.
Pentru cǎ absolvenţii liceelor elveţiene erau admişi fǎrǎ examen, Einstein repetǎ ultimul an de liceu într-un orǎşel din Elveţia şi se înscrie la Facultatea de Pedagogie a Şcolii Politehnice din Zürich. În facultate l-a avut coleg pe Marcel Grossmann, un tânǎr pasionat de matematici, care i-a fost de mare ajutor mai târziu, în cunoaşterea matematicilor superioare.
În 1900, terminǎ cu succes facultatea, dar neobţinând un post de asistent universitar, începe sǎ dea meditaţii de fizicǎ, pentru a se întreţine. Astfel cunoaşte un student român, la filozofie, Mauriciu Solovin, cu care va rǎmâne prieten toatǎ viaţa.
Einstein porneşte o serie de cercetǎri ştiinţifice, de unul singur, ocupându-se de tensiunea superficialǎ a lichidelor, în legǎturǎ cu forţele de coeziune. Obţinând rezultate interesante, le trimite spre publicare revistei Annalen der Physik de la Berlin. Einstein a continuat sǎ se preocupe de numirea sa ca asistent pe lângǎ profesori renumiţi din anii aceia, dar fǎrǎ succes.
La recomandarea tatǎlui lui Marcel Grossmann, el este numit referent la Biroul de brevete de la Berna, în iunie 1902. Aceastǎ perioadǎ este cea mai importantǎ din viaţa lui, cǎci aici va produce principalele lucrǎri ce îi vor aduce faima mondialǎ.
În 1902 publicǎ Teoria cineticǎ a echilibrului termic şi a principiului II al termodinamicii, bazându-se pe consideraţii statistice. În 1903 urmeazǎ lucrarea O teorie a bazelor termodinamicii în care se ocupǎ de mişcarea brownianǎ. Teoria statisticǎ a mişcǎrii browniene a iniţiat o serie de experienţe pentru dovedirea realitǎţii moleculare.
Din materialul aflat în lucrǎrile sale de statisticǎ molecularǎ, Einstein şi-a alcǎtuit teza de doctorat: O nouǎ determinare a dimensiunilor moleculare. În 1905 a devenit doctor în filozofie al universitǎţii din Zürich.
Einstein începe sǎ se ocupe şi de statistica radiaţiei luminoase, în legǎturǎ cu efectul fotoelectric. El se foloseşte de ipoteza cuantelor de energie, emisǎ de Planck în 1900. Ipoteza propusǎ de Einstein, în 1905, explicǎ legile experimentale ale efectului fotoelectric.
El presupune cǎ cuantele de luminǎ au o existenţǎ proprie independent de procesul de interacţie dintre oscilatori şi energie. Izvorul luminos nu emite unde, ci particule distincte de energie, cǎrora Einstein le-a dat numele de cuante de luminǎ (denumite ulterior fotoni). Lucrarea sa va pune bazele mecanicii cuantice.
Tot în 1905, Einstein publicǎ celebrul lui memoriu Asupra electrodinamicii corpurilor în mişcare, pe care s-a dezvoltat teoria principiului relativitǎţii restrânse, emisǎ deja de Lorentz şi Poincaré. Dacǎ principiul relativitǎţii a fost întrezǎrit de cei doi fizicieni, în schimb teoria relativitǎţii rǎmâne în întregime opera lui Einstein.
Potrivit principiului clasic al relativitǎţii, legile fenomenelor mecanice nu sunt influenţate de mişcarea sistemelor inerţiale în care se studiazǎ; legile fenomenelor au aceeaşi formǎ în toate sistemele inerţiale. Einstein a ales ca parametru constant viteza luminii în vid, formulând astfel postulatul constanţei vitezei luminii: viteza luminii este aceeaşi în toate sistemele inerţiale. Einstein a tras douǎ consecinţe revoluţionare în ceea ce priveşte timpul şi spaţiul, dovedind cǎ ele nu sunt mǎrimi absolute, ci mǎrimi relative.
Tot Einstein demonstreazǎ într-o altǎ lucrare formula , care exprimǎ echivalenţa dintre enerigia W şi masa m. În 1907, publicǎ lucrarea despre cǎldurile specifice ale corpurilor solide, în care explicǎ variaţia acestora cu temperatura, pe temeiul concepţiei cuantice.
În 1908, Einstein a fost numit privat-docent (lector plǎtit de auditoriu pentru a preda materii neintroduse în planul de învǎţǎmânt) la universitatea din Berna. Marele savant nu avea mai deloc talent didactic, dar s-a dovedit un talentat matematician şi fizician.
În vara anului 1909 primeşte titlul de doctor honoris causa al universitǎţii din Geneva, iar universitatea din Zürich îl încadreazǎ ca profesor extraordinar. În toamna anului 1910 este profesor de fizicǎ la universitatea din Praga. Dupǎ doi ani, revine în Elveţia, ca profesor de fizicǎ teoreticǎ la Politehnica din Zürich. În aprilie 1914 se stabileşte la Berlin ca profesor la universitate şi devine membru al Academiei de Ştiinţe.
În anii primului rǎzboi mondial, Einstein a continuat sǎ lucreze la teoria relativitǎţii generalizate, începutǎ mai de mult. Între anii 1915 şi 1916 el a dat la ivealǎ o serie de memorii cu privire la aceastǎ teorie, pe care o definitiveazǎ în 1916, când publicǎ în Analele de Fizicǎ lucrarea Bazele teoriei relativitǎţii generale.
În 1911 el formuleazǎ principiul echivalenţei: pentru toate fenomenele fizice, câmpul gravitaţional este echivalent cu un câmp de acceleraţie. Deoarece în orice sistem neinerţial razele de luminǎ, ca şi traiectoria punctelor materiale, sunt curbate (dupǎ cum dovedeşte prin experienţa imaginatǎ de Einstein cu ascensorul de mişcare acceleratǎ), urmeazǎ ca acest fenomen trebuie sǎ se producǎ şi în câmpul graviaţional.
Intuiţia lui Einstein a fost genialǎ: proprietatea maselor gravitaţionale de a curba drumul razelor de luminǎ sau traiectoria punctelor materiale, trebuie sǎ fie el însuşi curb. Einstein ajunge astfel la descoperiri extraordinare: a) efectul Einstein, reprezintǎ deviaţia luminii în câmpul gravitaţional; b) deplasarea periheliului planetei Mercur; c) deplasarea spre roşu a liniilor spectrale în câmpul gravitaţional.
Dupǎ terminarea rǎzboiului, Einstein a început sa sprijine acţiunile pacifiste. În 1922 a fost invitat sǎ facǎ parte din Comisia pentru cooperare intelectualǎ de pe lângǎ Naţiunile Unite, al cǎrui secretar era profesorul George Oprescu, de la universitatea din Bucureşti. Acţiunile pacifiste i-au atras marelui fizician multe duşmǎnii. Premiul Nobel i s-a acordat abia în 1922.
Rǎspunzând mai multor invitaţii, Einstein a pornit în 1920 într-o lungǎ cǎlǎtorie, ţinând conferinţe în Olanda, la Praga, Viena, Princeton (S.U.A) şi apoi la Londra, Paris (Sorbona). Invitat şi de Academia Francezǎ, a trebuit sǎ renunţe datoritǎ atitudinii ostile a unor academicieni. În 1930 a obţinut titlul de profesor invitat pe timp de doi ani la Institutul tehnologic din Pasadena (California), unde a început sǎ ţinǎ prelegeri.
În tot acest timp el şi-a continuat cercetǎrile. Astfel, în 1924, tânǎrul fizician indian Bose a elaborat o nouǎ statisticǎ, valabilǎ în cazul când particulele individuale nu pot fi deosebite între ele. Aplicând aceastǎ statisticǎ la gaze, Einstein a descoperit fenomenul denumit degenerarea gazelor, de atunci, noua metodǎ de calcul a primit numele de statistica Bose-Einstein.
Dupǎ 1925, a apǎrut în fizicǎ un domeniu nou – mecanica cuanticǎ, dezvoltat de fizicienii epocii: Niels Bohr, Max Born, W. Heiselberg etc. Einstein nu a acceptat niciodatǎ aceste interpretǎri statistice bazate pe nedeterminism. O altǎ problemǎ controversatǎ se referǎ la teoria unitarǎ a câmpului. Ilustrul fizician a început sǎ se gândeascǎ la o generalizare, considerând cǎ nu numai câmpul gravitaţional, ci toate câmpurile pot fi reduse la proprietǎţile geometrice ale spaţiului. Acestei teorii i-a consacrat Einstein 30-40 de ani, având convingerea cǎ va putea sǎ dovedeascǎ caracterul nestatic al legilor generale din microcosmos. Dar toate încercǎrile întreprinse de el nu au condus la rezultatele aşteptate.
Dupǎ instalarea regimului hitlerist în Germania, Einstein se stabileşte cu familia în Belgia. Hitleriştii au scos un album, cu fotografiile adversarilor lor având pe prima paginǎ fotografia lui Einstein, sub care era scris: Încǎ nu a fost spânzurat! Iar în faţa Operei din Berlin a fost arsǎ literatura nearianǎ şi comunistǎ împreunǎ cu lucrarea lui Einstei despre teoria relativitǎţii. Şederea în Belgia nu era sigurǎ, savantul primind mereu scrisori de ameninţare cu moartea. În 1933 se stabileşte la Princeton (S.U.A.), ca director a unei secţii de cercetǎri de la Institutul de Studii Superioare.
Deoarece fizicienii nazişti lucrau pentru confecţionarea unei bombe atomice, Einstein, rugat de fizicianul Leo Szilard, intervine pe lângǎ preşedintele Roosevelt pentru ca fizicienii atomişti din SUA sǎ fie sprijiniţi oficial în vederea construirii bombei atomice. Rǎzboiul rece care a urmat dupǎ al doilea rǎzboi mondial, l-a neliniştit pe bǎtrânul savant, care, în 1940, declara: este imposibil sǎ se ajungǎ la pace, dacǎ ne gândim tot timpul la rǎzboi.
În aprilie 1948, Albert Einstein s-a stins din viaţǎ în urma ruperii unui anevrism al aortei. A fost incinerat în mod simplu, cu participarea numai a familiei, fǎrǎ discursuri, aşa cum ceruse în testamentul sǎu.
